Am început să spun poveşti copiilor mei, acum...să tot fie vreo douăzeci de ani. Fetiţa mea cea mare nu voia să mănânce şi aşa a apărut Zâna tăiţeilor. Pe urmă i-a fost frică de broaşte şi a venit gîsca Ghighi s-o apere. Pe rând, au apărut iepurele Audedestuldebine - prietenul fetiţei mele mai mici –, oiţa Piki cea albastră, papagalul Bobo...iar eu m-am transformat încet-încet în Alina-sobolina. Asta s-a întâmplat pe când lucram la radio şi scriam poveşti pentru emisiunea de duminică dimineaţa a prietenei mele, Dana-glascristalin. Mi-am dat seama că o mulţime de copii mă ascultă, după telefoanele primite. Ba într-o zi, două fetiţe mi-au lăsat la poartă un termos mare cu cafea şi o cutie cu prăjituri de casă. „Ca să ai poftă de scris”, au mâzgălit ele, cu pix violet, pe capac. Şi atunci am scris. Şi am tot scris aşa, multă vreme, tot bând cafea şi mâncând prăjituri de casă, până când a sosit timpul să plec de la radio.

Pe urmă copiii mei au crescut, iar eu am trecut la alte poveşti, mai lungi şi mai complicate –la drept vorbind, o vreme n-am mai scris pentru copii. M-am întâlnit mai mult cu oameni mari şi foarte-foarte serioşi, care voiau să scot alt fel de cărţi şi să scriu teatru şi romane pentru actori, cu care ei să se joace pe scenă sau să le citească singuri şi să-i apuce durerea de cap. Uneori, oamenilor mari le place să se dea importanţi, iar durerea de cap te face foarte important. Aşa că am călătorit foarte mult, cu trenul şi cu avionul, ba chiar şi cu vaporul. Ca Nila-crocodila. Am văzut multe oraşe mari, la fel de sălbatice ca pădurea iepurelui Audedestuldebine. Dar până la urmă, tot acasă m-am întors.

Şi, într-o noapte, când nu puteam să dorm: m-am trezit că-mi bate la uşă Veve Salvador, cu Dragonul Oskar. Foarte nervoşi. I-am lăsat înăuntru, ca să nu strige în casa scărilor: la noi în bloc sunt mulţi oameni în vârstă şi trebuie să le respectăm somnul. Dar, ce să vezi! nu erau singuri. După ei au intrat Omul-prăjitură, Puturica, Nila-crocodila, Doamna Ghionoaie, Puiu cu titirezul lui vorbitor, Zurinka cea frumoasă, ursul Herbert, Prinţul Marţipan...mi s-a umplut bucătăria de musafiri. Şi făceau o gălăgie groaznică, voiau să trăiască. Voiau să vorbească, să fie auziţi. Îşi cereau drepturile. Voi ce-aţi fi făcut în locul meu?

Şi, uite-aşa, m-am reapucat de scris poveşti.

Mediana Stan despre Alina Nelega:

Alina Nelega, scriitor, dramaturg cunoscut în străinătate, premiat cu premiul Uniter, critic de teatru, traducător din literatura dramatică britanică şi americană, scrie şi regizează şi poveşti şi piese de teatru pentru copii. Dintre poveştile Alinei, m-a fascinat “Prietena mea, Puturica”, o poveste pe cât de simplă pe atât de originală şi memorabilă, care va avea impact în educaţia copiilor, chiar se vor pune în pielea acestei fetiţe şi nu vor mai întârzia la şcoală, vorbesc de cei care întârzie... şi eu, - îmi daţi voie? - când mă trezesc dimineaţa obosită, îmi aduc aminte de poveste şi îmi zic, ia să fac bine să mă scol, nu cumva picioarele sau creierul să pornească la lucru înaintea mea... şi atunci îmi vine să râd şi plec bine dispusă...    Mediana Stan