A fost odată ca niciodată un om care avea nas, gură, doi ochi şi doi copii. Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, nu? Copiii se numeau Ilinca, de zece ani, şi Filip-Rareş, de zece luni, şi erau cuuuuminţiii..., ca doi titirezi de cuminţi. Totuşi, cei doi neastâmpăraţi se împăcau de minune: cât Filip-Rareş rodea creioanele colorate ale fetei, caietele pentru teme şi manualele şcolare, ea juca, îmbujorată şi concentrată, cu limba între dinţi, jocuri pe calculator. Cel mai mult îi plăcea SIMS.

 Acel om mai avea şi o soţie care, chiar dacă nu era fată de împărat, zâmbea foarte frumos. Şi mai avea un calculator la care, în zile magice, luminate de duhurile bune, scria poveşti pentru copii. Acum o să vă spun un maaare secret: acel om eram chiar eu. Eu, Dan Lungu. Dacă n-aş fi, nu s-ar povesti, nu?