Eu sunt Katia Nanu. O persoană pe care vârsta nu o prea recomandă pentru relaţia cu pisici şi căţei vorbitori sau cu papagali de poveste. Am deja, ce uimire!, 54 de ani. Mai sunt şi redactor-şef al unui cotidian („Viaţa liberă” din Galaţi), aşa că scriu articole la ziar, zilnic. Literatură pentru copii îmi mai trebuie? Şi totuşi, pentru că am semnat destul de multe cărţi pentru copii (vreo zece), mă simt obligată să dau câteva explicaţii. Autoarea primei mele cărţi, „De demult cu elefanţii” (1984) este, vă mărturisesc, fiica mea, Crăiţa, care pe vremea aceea avea trei ani. Am ajutat-o şi eu cât am putut, adăugând carte după carte, până când s-a săturat de ale mele şi a trecut la literatură serioasă. După o pauză de câţiva ani buni, între primele şapte cărţi şi ultimele trei (este vorba despre cele din seria „Puful”, apărute în anul 2005), m-am reapucat de scris tot din cauza unor ajutoare de nădejde. Sora mea are două fetiţe gemene (Crina şi iarăşi Crăiţa), care mă ascultă cu sufletul la gură când le citesc poezii şi a căror imaginaţie debordantă m-a ajutat să găsesc subiectele potrivite.

Am scris mult, am publicat romane şi povestiri, eseuri şi publicistică, dar nimic nu mi-a adus mai multă bucurie decât poeziile cu ajutorul cărora fetiţa mea, nepoatele mele, copiii prietenilor şi cine ştie ce alţi prunci cărora cărţile mele le-au trecut prin mână, au învăţat să vorbească şi să numere, au adormit uşor, şi-au alintat jucăriile şi s-au jucat la grădiniţă sau la şcoală. Asta sunt eu, înainte de toate. Un copil mare, aşteptând, cine ştie când, un nepot mic, căruia să-i mai pot scrie o carte.