„Să iubeşti o floare, un copil...”  Îmi vin acum în minte cuvintele cu care începeam, cu mulţi ani în urmă, un articol pentru Gazeta de perete a Liceului de muzică „George Enescu”, din Bucureşti, unde eram pe atunci profesoară – căci mai târziu m-am mutat la liceul frate şi... concurent,  „Dinu Lipatti”.
Nici nu visam la acea vreme că iubirea mea pentru cei mici mă va fixa atât de adânc în lumea lor, încât voi dori să nu mai plec din ea şi să mă joc în continuare: nu chiar cu cuburi, maşinuţe sau păpuşi, ci cu lumea nevăzută a imaginaţiei lor nesfârşite, pe care să o prind în cuvinte şi să le-o dăruiesc tot lor.
Cum să mânuiesc vorbele învăţasem eu la Conservator, la secţia Muzicologie, pe care am urmat-o, crezând că voi face studii aprofundate de paleografie bizantină sau folclor, scriind toată viaţa articole sau cărţi în aceste ramuri în care m-ar fi atras atunci să mă specializez.
N-a fost să fie aşa...  Norocul meu!  Pentru că am devenit profesoară, am trăit printre copii, apoi am avut eu doi copii, astăzi am şi o nepoţică şi sper că voi mai avea, aşa că lumea manuscriselor trecutului a fost înlocuită de lumea vie a viitorului, în care mă integrez de minune.
La timpul potrivit, am simţit că „verba volant, scripta manent” şi m-am gândit să scriu nişte cărţi care să-i introducă pe copii în lumea muzicii.  Să nu fie manuale, să fie poveşti plăcute la citit, uneori chiar cu ceva „suspense”, dar care, aparent în joacă, să-i înveţe multe lucruri concrete, prin care să-şi înceapă cultura muzicală.  
Aşa au luat naştere trei volume publicate la Editura „Compania”: Marty învaţă muzica, Marty este meloman, Marty la operă.
Apoi, pe lângă marţianul Marty a apărut un măgăruş urechiat, cu care m-am plimbat pe te miri unde, până la capătul lumii, în Povestea măgăruşului, aflată la îndemâna oricui, la Editura Liternet.
Ce-o mai fi, vom vedea... Lumea poveştii este fără sfârşit, iar copiii de toate vârstele nu se satură de ea.