Regatul Omizilor Verzi era ameninţat mereu de lăcustele cenuşii. Războaiele se ţineau lanţ iar pierderile erau mari de ambele părţi. Omizile verzi stăpâneau din cele mai vechi timpuri un ţinut vast cu livezi de meri iar lăcustele cenuşii deţineau livezile vecine, de gutui.
Lăcustele se înmulţeau de la an la an iar livezile lor de gutui deveniseră prea mici pentru a le hrăni. Adesea făceau invazii pe teritoriile apropiate ronţăind copacii până la ultima frunză, pe când omizile mâncau cu băgare de seamă, ocolind bobocii florilor şi lăsând rezerve de frunze, astfel că livezile lor erau mereu înfrunzite iar lăcustele îşi aţinteau ochii asupra lor.
Cetatea omizilor, Boboc, se înălţa chiar în mijlocul livezii. Fiecare familie avea câte un loc de refugiu între zidurile ei iar larvele erau crescute la un loc, într-o sală mare, pentru a fi protejate cât mai bine. Acolo omizile-doici le aduceau frunze crude şi le înveleau cu plăpumioare verzi, să nu le fie frig.
Prinţesa omizilor, Mirmidona, era o omidă tânără şi fără experienţă în conducerea regatului. Părinţii ei, regele cel bătrân şi regina mamă muriseră în ultima bătălie cu lăcustele cenuşii. Nu numai ei pieriseră în acea luptă crâncenă. Marele general Şaptezeci-de-Picioare-pe-Cărare căzuse de asemenea sub suliţele lungi ale lăcustelor. Desigur că generalul nu avusese şaptezeci de picioare, omizile cu funcţii de general primeau nume răsunătoare, potrivite cu rangul. Tiparul era un număr par, cel puţin douăzeci, urmat de picioare, urmat de un cuvânt cu rimă, iar numărul creştea din două în două picioare, în raport cu faptele de vitejie şi bătăliile câştigate, fiecare picior însemnând câte o tresă.
