De la fereastra bucătăriei vedeam grajdul de lut, într-o rână, şi în vârful unei ţigle ieşite în afară, în golul alb al câmpiei, se aşeza uliul. Când casa a fost gata - şi de abia atunci mi-am dat seama că am să locuiesc acolo - m-am gândit imediat la soluţia salvatoare – un câine pe măsura terenului şi a casei, care să stea de pază zi şi noapte, fără să-i pese de ger. În faţa grajdului, în centrul curţii i-am instalat coteţul lui Baruc, pui de câine ciobănesc, care lătra toată ziua la uliu, la vrăbii, la hârciogi şi la tot ce mişca. Lătratul lui umplea noaptea, luneca în jos către râu şi se lovea de dealuri.
Puiul creştea şi odată cu el creştea şi siguranţa mea. Se făcea tot mai rău iar faţă de vecinii din stânga şi din dreapta, Samu bácsi şi Gabi bácsi, avea o antipatie deosebită. Se apropia de îngrădituri şi lătra la ei până făcea spume la gură. Cel mai rău era că nu aveam un gard solid. Ca să ridic un gard atât de lung mă costa destul şi nu aveam încă banii trebuincioşi. În partea dinspre Gabi bácsi era gard de fier dar într-o zi bătrânul a pus să fie scos şi l-a vândut ca să-şi cumpere lemne.
În locul lui, nepoţii i-au înşirat nişte uluci putrede printre pomii de pe hotar pe jumătate uscaţi şi cu ramurile smulse de vânturi. Măcar dacă m-ar fi întrebat, i-aş fi plătit pentru gard, numai să-l fi lăsat acolo. Dar când am venit de la lucru treaba era făcută.
A doua zi, numai ce aud zarvă şi îl văd pe Baruc vânturându-se prin curtea lui Gabi şi fugărindu-i găinile. Sărise gardul într-un loc mai scund şi se prăvălise cu tot cu uluci în mulţimea de păsări care-şi ciuguleau boabele. În ograda mică a lui Gabi bácsi, Baruc era şi mai mare, şi mai fioros. L-am strigat dar s-a făcut că nu aude.
