Ne uităm pe fereastră şi îl vedem pe Omul de Zăpadă clătinându-se şi ţopăind puţin.
-Ce are? a întrebat mama, uimită.
-Mă duc să văd, a zis tata.
A ieşit, apoi s-a întors scuturându-se de zăpadă:
-Îl împung colţii zambilelor şi îl gâdilă... la tălpi. Trebuie să mergem să-l mutăm pe verandă.
Am ieşit toţi, l-am luat pe sus binişor şi l-am dus chiar la intrare, sub becul portocaliu iar când l-am pus jos i s-au lăsat umerii şi s-a aplecat puţin în afară.
-Hm, trebuie să-l îndreptăm, a zis mama, dar Omul de Zăpadă a protestat:
-Lăsaţi-mă aşa, că văd mai bine cine trece pe stradă!
Peste noapte a nins din nou. Tata şi bunicul s-au trezit în zori ca să dea zăpada dar au văzut cu uimire că treaba era deja făcută. Omul de Zăpadă mătura de zor rostogolindu-se de colo colo pe bulgărele de la bază.
-Vezi! a zis tata, uite că poate să meargă şi ne-a făcut să-l cărăm până pe verandă!
-Da, trebuia să se răsfeţe puţin! a zâmbit bunicul.
Vecinul din dreapta şi vecinul din stânga s-au mirat şi ei privind peste gard:
-Dar vrednic om de zăpadă aveţi! Nu-l trimiteţi şi la noi să cureţe trotuarul?
-Nu pot, a zis tata, dacă ar curăţa toată strada ar lipsi prea mult, iar băieţelul meu nu se desparte de el. Totuşi l-a trimis la o casă unde stăteau doi bătrâni.
Până a venit primăvara, Omul de Zăpadă a curăţat curtea şi trotuarul din faţa casei şi de câte ori mătura din mătură se rupea o nuia iar Omul de Zăpadă se topea puţin, iar când ultima nuia s-a desprins, Omul de Zăpadă s-a topit de tot. Nu am apucat să-i simţim lipsa, că a şi venit pe lume fratele meu, rotund şi alb, îmbrăcat în hăinuţe albe. Şi oricâte jucării i se aduc nu îl distrează nimic mai mult decât becul portocaliu de la intrare şi mătura din nuiele.
