Cine este omul de zăpadă?
Azi a căzut o ninsoare proaspătă şi bogată, de februarie. Am ieşit în curte cu tata, să facem un om de zăpadă: am adunat zăpadă multă, am bătucit-o bine cu mâinile cu mănuşi şi am rostogolit doi bulgări mari, apoi i-am ridicat unul peste altul. Deasupra lor am aşezat un bulgăre mai mic, capul, în care am scormonit cu degetele nişte plete cârlionţate. Tata i-a sculptat umeri şi braţe, i-a modelat chipul şi un clop ascuţit peste plete. Eu i-am fixat ochii de cărbune, nasul de morcov, pentru că stă în frig, iar hainele de pe el le-am încheiat tot cu cărbuni rotunzi. Apoi tata a adus o mătură de nuiele să i-o pună în braţe, aşa cum au toţi oamenii de zăpadă, dar mie îmi plăcea foarte mult să mătur, aşa că am strigat:
-Dă-mi mie mătura! Eu sunt Omul de Zăpadă!
Tata a ripostat:
-Oi fi având tu nas roşu, dar... eu sunt Omul de Zăpadă!
Bunicul, care curăţase trotuarul din faţa casei şi trecea chiar atunci prin curte, a intervenit:
-Uite, eu am plete albe şi haina plină de chiciură. Aşa că eu sunt Omul de Zăpadă!
Am rămas tăcuţi, privind la bunicul... la Omul de Zăpadă... când deodată am auzit-o pe mama strigând:
- Ba eu sunt Omul de Zăpadă! Întârziase, ca să se îmbrace mai călduros, şi într-adevăr ea semăna cel mai mult cu Omul de Zăpadă, pentru că burta ei, în care ştiam că stătea fratele meu, arăta ca un bulgăre mare.
Omul de Zăpadă s-a înroşit de mânie:
-Gata cu cearta că m-aţi asurzit! Eu sunt Omul de Zăpadă şi nimeni altul!
Tata a ridicat braţele către noi într-un gest prin care arăta că se dă bătut şi i-a predat mătura iar noi am intrat în casă şi ne-am aşezat să mâncăm. Deodată, auzim strigăte din grădină.
