Crocobalenu’ cu capu’ greu
Imrod, micul crocobalen trăia la marginea Lagunei Nesărate. El era o fiinţă pe jumătate balenă, pe jumătate crocodil. Capul cu pătrăţele alb-negre l-a moştenit de la mama lui, balena zburătoare, iar firea morocănoasă, de la tatăl lui, crocodilul.
Imrod se trezi într-o dimineaţă frumoasă, se duse la malul lagunei şi aruncă o privire în oglinda apei:
- Sfinte Chicheriţă! Mi-au crescut aripile! Sunt la fel ca ale mamei, albe şi grunţuroase! strigă el uitându-se la aripile care tocmai îi ieşiseră de sub piele. O să fiu libelulă! Sau mai bine un elicopetru poliţist!
Micul crocobalen se repezi către stânca de la marginea Lagunei Nesărate. Se căţără îndată în vârf, apoi îşi deschise aripile grunţuroase şi făcu un salt. Pleosc, sună apa. Imrod se scufundă până la fundul lagunei. Cu labele lui ca nişte lopeţi vâsli până la mal şi dezamăgit, se aşeză pe o piatră:
- Aripile astea nu-s bune de nimic. Eu vreau aripi-care-zboară-singure, ca ale elicopetrului poliţist!
Micul crocobalen chibzui aşa o vreme, când deodată simţi o împunsătură în şold.
- Dă-te la o parte! Asta e piatra mea! îi zise Chelcioroi, cioroiul negru, împungându-l cu ciocul lui ascuţit.
- Nu mă dau! Eu m-am aşezat primul! îi răspunse Imrod.
- Dar e piatra mea! se încruntă Chelcioroi.
- Nu mă dau la o parte până n-o să am aripi-care-zboară-singure! spuse crocobalenul.
- He, he, de aia stai aici frământându-te ca brânza pişcoasă în poloboc? Dacă te ridici de pe piatra mea, îţi dau un sâmbure magic, pe care dacă-l înghiţi, or să-ţi crească aripi-care-zboară-singure! îi zise cioroiul clipind repede.
- S-a făcut! Dă-mi sâmburele! Ochii lui Imrod străluciră, iar inima îi tresăltă de bucurie.
