Dragostea Păpădinei
A fost odată ca niciodată o prinţesă care se numea Păpădina. Păpădinei îi plăcea foarte mult să se joace cu păpuşile. Numai că nu doar îi plăcea să se joace cu păpuşile, dragostea ei pentru păpuşi mergea până acolo încât îşi dorea să fie şi ea păpuşă! Avea o mulţime de păpuşi, dintre care multe erau făcute chiar de ea şi îşi petrecea vremea modelând figurine de lut sau de ceară, punându-le cosiţe, pieptănându-le şi croindu-le rochii şi jachete. Iar când obosea, se aşeza pe divanul ei, între păpuşi, şi stătea ceasuri întregi nemişcată, astfel încât dacă cineva intra atunci în odaia ei, nu-şi dădea seama că acolo se afla şi o fată în carne şi oase... Ei, şi tot jucându-se cu păpuşile, Păpădina ajunse fată de măritat. Şi nu apucă bine tatăl ei, împăratul, să dea sfoară în ţară că vrea să-şi mărite fata, că şi începură să pice peţitorii.
Când un prinţ o vedea înaintând în rochia ei din dantele, cu umeri goi, cu faţa ca de ceară şi părul pieptănat într-o mulţime de cozi până în pământ, aproape argintii de blonde ce erau, holba ochii iar gura începea să i se sprijine de urechi. Dar când Păpădina cădea pe un scaun ţeapănă, ţinându-şi braţele cu palmele în sus, privind pe lângă el şi surâzând enigmatic, fără vreo legătură cu ce se discuta, prinţul îşi aducea aminte de nişte treburi grabnice şi-şi scurta vizita, spre disperarea împăratului.
Într-o zi, la o serbare, Păpădina stătea într-un cerc de oaspeţi, şi mai însufleţită ca de obicei, rostea o mulţime de vorbe de duh, la care împăratul dădea mulţumit din cap, când se ridică brusc, se duse la masă şi scoase de pe o tipsie, dintr-o grămadă de fructe, un bostan mic, auriu care îi atrăsese atenţia. Ieşi cu bostanul în mână fără să scoată un cuvânt, doar fructele rostogolindu-se în urma ei, în tăcerea îngheţată care se lăsase. Merse în odaia ei pipăind îngândurată bostanul şi se apucă să facă o păpuşă pornind de la acel bostan care îi era capul, şi întregind-o cu ceară de acelaşi auriu palid. Când fu gata era un prinţişor tare nostim şi care arăta ca viu numai că nu se putea mişca. Îi dete numele Aurin şi îl aşeză între celelalte păpuşi. Era cea mai izbutită păpuşă pe care o făcuseră vreodată mâinile ei atât de iscusite.
