Era plin de urme de copite care arătau ca nişte guri cu buze enorme iar când călcau în ele prindeau picioarele şi trebuiau să tragă zdravăn să iasă. Pe o păşune stăteau vacile, cu pete negre, albe şi violete. Uleiul care îmbiba pământul făcea culorile să lucească mereu în alte nuanţe, după unghiul în care le priveai. Dar nu se murdăreau, clisa aceea colorată luneca pe piele fără a lăsa decât pete vagi care se estompau, apoi dispăreau. Iarba avea zeci de nuanţe de verde întunecat şi verde crud şi era încărcată de flori aurii, violete şi roşii iar din ele se vărsa un polen gros, galben. Nori de pulbere de polen sclipitor pluteau pe deasupra ierburilor cu fire groase, ca şi cum ar fi fost trasate din pensule prea pline. Cei trei se aşezară pe iarbă lângă nişte tufe de crini, din ale căror corole atârnau limbi lungi încărcate de polen iar când copiii se aplecară să-i miroasă, îi linseră pe obraji lăsându-le dâre de un galben întunecat.
În Oraşul Curcubeului nu era nici o stradă unde să nu fie cel puţin un pictor lucrând la un zid sau la o fereastră. Cei trei merseră şi pictară zidurile unei cetăţi străvechi, treabă care îi captivă cu totul şi care dură multă vreme.
Barza stătea cocoţată pe zid, bineînţeles, şi analiza totul. Noaptea dormeau toţi patru într-un pat cu saltele de nori, într-o odaie plină cu jucării.
Într-o zi toţi trei s-au aşezat pe podea şi au început să pună cuburi unul peste altul construind tot felul de case, coloane şi arhitrave, cu tot mai multe cuburi iar zidurile creşteau tot mai mari, clădeau acum un palat cu terase, cutreierau în sus şi în jos pe scări, se priveau în pereţi de oglinzi şi deodată, în timp ce alergau printr-un şir de săli care dădeau una în alta au băgat de seamă ca Mama nu mai era cu ei.
