Dar de data asta nimic, tata zâmbea enigmatic, mama era foarte ocupată iar băieţelul scotea chiote şi de multe ori se auzea o gălăgie de nedescris, se zgâlţâiau uşile şi ferestrele, parcă toată casa sălta, nici nu mai era aşa de dreaptă. Vecinii au bătut în uşă să întrebe de sănătate dar mama le-a dus cafelele în grădină, pe măsuţa acoperită cu zăpadă. Din casă, nici o mişcare, linişte şi tăcere.
Ursul polar - s-a plimbat adulmecând prin casă, apoi s-a oprit lângă frigider – îi era oarecum cunoscut - l-a deschis, a scos din el frişca şi laptele şi le-a băut, mai bine zis turnat pe gât şi a continuat să adulmece cutia rece care piuia pentru că-i creştea temperatura.
A găsit compartimentul de dedesubt, un sertar plin cu peşti congelaţi. A scos sertarul, s-a aşezat cu el într-un colţ şi a început să lingă, să sugă şi să clefăie peştele, apoi a lins bine şi sertarul şi l-a aruncat cât colo.
-Alo, l-a sunat mama pe tata, să faci bine să mergi să cumperi peşte, frişcă şi lapte din cel mai gras.
-Cât?
-Păi peşte cam o sută de kile şi frişcă şi lapte cât de mult şi un congelator mare în care să încapă.
-Pentru uuurs?
-Întocmai, ce crezi că o să mănânce amicul tău de la Polul Nord? Sau vrei să ne mănânce pe noi?
Tata nu se pierdea niciodată cu firea:
-Cel mai bine ar fi să plouă cu peşte, vreun vârtej care trece prin baltă şi-i toarnă la noi în curte...
Şi nici mama nu se pierdea aşa de uşor:
-Da, ar fi cea mai bună soluţie dar acum bălţile sunt îngheţate...
Tata a sosit cu o ladă frigorifică uriaşă, plină cu peşti şi câţiva litri de frişcă şi... cioc! cioc! în dreapta:
- Bună ziua, vecine, nu mai duce laptele la centru’, ţi-l cumpăr eu!
-Douăzeci de litri pe zi, vecine.
-Douăzeci, sper s-ajungă.
Cioc! Cioc! în stânga:
-Bună ziua, vecine, nu mai duce laptele la centru că ţi-l cumpăr eu!
-Păi, zece litri, vecine!
