Era odată un om foarte rău care avea o barbă lungă de care se tot împiedica atunci cînd mergea. Într-o zi a găsit un scăunel la marginea drumului, s-a aşezat pe el şi nu s-a mai ridicat. Îi plăcea să se uite la oameni şi să comenteze tot timpul, să le spună mici porcărele ca să-i supere. Şi atunci omul ăla rău rîdea şi se bucura, iar ceilalţi erau supăraţi şi furioşi. Dar nu lua niciodată bătaie, fiindcă era bătrîn şi oamenilor le era milă de el. Deşi era aşa de rău.

Cum vedea o femeie mai urîtă sau un bărbat cu burtă sau chelie, le striga urîto! sau burtosule! sau chelule! şi îi plăcea foarte mult să-i vadă nefericiţi. Deja oamenilor le era frică de el, dar n-aveau încotro: pe-acolo mergea drumul şi n-aveau cum să-l ocolească. Odată a trecut pe-acolo un copil şi omul cel rău nu i-a spus nimic, fiindcă era un copil perfect. N-avea nici un defect, nimic de care să poţi rîde. Ei, a încercat el, nu-i vorbă să spună ceva, de exemplu drăguţule! sau minune mică! sau ce frumoasă e viaţa! dar i se părea aiurea să zică aşa ceva, fiindcă nu era nimic de rîs în asta şi nimeni nu s-ar fi supărat.

Copilul avea nişte ochi foarte limpezi şi s-a uitat lung la omul cel rău, după care a trecut mai departe. Iar omul cel rău a amuţit. N-a mai fost în stare să scoată un sunet multă vreme. S-a uitat puţin într-o oglinjoară de buzunar pe care-o avea la el tot timpul şi s-a întrebat ce-o fi văzut copilul ăla la el de l-a privit aşa de lung.

N-a trecut mult timp şi omul cel rău n-a mai vrut să fie rău. Simţea aşa, o plictiseală mare şi nici o plăcere cînd se uita la oamenii ăia care treceau pe drum. Aşa că s-a hotărît să fie bun. Şi-a tăiat barba cea lungă şi a descoperit că nu era aşa de bătrîn pe cît crezuse. Era aproape un copil. Aşa că a plecat şi el pe drum, ca toţi ceilalţi. Iar scăunelul a rămas gol acolo, la marginea drumului.