Furnica și lacrima din cer
A fost odată ca niciodată o furnicuţă. De fapt era un furnicuţ, fiindcă era băieţel. Îl chema Nini şi era tare neastîmpărat. Dar era şi foarte isteţ şi îi plăcea să scotocească peste tot: intra în cele mai mici cotloane şi descoperea toate locurile unde putea găsi de mîncare. Fiindcă furnicile, se ştie, sînt nişte fiinţe foarte puternice, cît sînt ele de mici şi de fragile. Tot despre furnici se mai ştie că au familii foarte mari, cu mii de membri şi că sînt foarte harnice şi ordonate. Toate aceste calităţi le avea şi Nini, furnicuţa noastră, doar că, în plus, el mai era şi foarte curios.
Într-o zi, Nini a nimerit într-o mirişte deasă, după ce grîul strîns în stoguri a fost dus în hambar. Dar mai erau destul boabe pentru o furnică, aşa că prietenul nostru s-a înfruptat în voie pînă spre seară, cînd i s-a făcut sete. Numai că soarele verii uscase pămîntul atît de mult, încît nici un strop de apă nu se mai găsea prin preajmă. S-a învîrtit el ce s-a învîrtit, dar tot n-a găsit nimic de băut în jur.
Nini: Am să mor de sete...! Da, precis am să mor în deşertul ăsta...ajutor...! ajutoooor!
Dar cine să-i sară în ajutor bietului furnicuţ? Îşi pierduse orice speranţă cînd, de deasupra, din cer, a căzut o picătură de apă. Una singură.
Nini: Plouă! Mmm, ce bună e apa de ploaie...cam sărată...cam amară...dar...dar...asta nu e apă de ploaie!
Nici nu era. Era o lacrimă din ochiul unui om - şi avea toată magia şi toată puterea suferinţei. Ei – o să ziceţi, ce mare scofală? Ce contează asta? Păi contează, fiindcă Nini a băut odată cu lacrima şi vraja care se naşte din durere, aşa că furnicuţul a descoperit deodată că înţelege şi vorbeşte perfect limba oamenilor. Înţelegea ce spuneau secerătorii, că vara va fi lungă şi secetoasă, asculta şoaptele de dragoste a doi tineri care stăteau într-o căpiţă la marginea satului, ba chiar a dansat puţin pe cîntecelul unui băiat care se întorcea cu vacile de la păscut.
Dar încetul cu încetul s-a făcut noapte şi muşuroiul lui Nini s-a închis.
Nini: Nu-i nimic! am să dorm afară – e vară, e cald...dar...ce se-aude...plînge cineva? Ei, cine plînge acolo? hei! unde eşti?
Fetiţa: Aici...aici...sub pămînt...aici...
Nini: Unde...? Ah...aici...aici erai...sub pămînt..în vizuina asta uriaşă...ooooo! dar e chiar mare casa ta! Şi ce de bogăţii! Grămezi de grîu, de orz, de secară...! Uau! N-am mai văzut aşa ceva în viaţa mea...! Sînt ale tale toate astea? Şi de ce eşti aşa de tristă? O fetiţă aşa de frumoasă şi aşa de supărată! Se poate una ca asta?
Fetiţa: Nu e casa mea! Aici locuieşte căpcăunul Aldebaran. Acum e plecat la maică-sa, dar cînd se-ntoarce o să mă mănînce dacă nu aleg grîul de secară şi de ovăz pînă la ivirea zorilor!
Nini: Bine dar asta o să-ţi ia şase luni! Şi tu eşti doar o fetiţă! Imposibil!
Fetiţa: Da...de-aceea plîng...nu mă poţi elibera? Nu poţi deschide poarta asta grea?
Deşi era puternică, Nini nu putea deschide poarta cea grea de stejar a vizuinii. Dar putea să se strecoare pe dedesubt. Ceea ce a şi făcut, dînd fuga la muşuroiul unde dormea familia lui cea mare. Sub razele reci ale lunii, cele trei milioane de furnici care erau fraţii şi surorile, verii, mătuşile, unchii şi bunicii, mătuşile şi verişoarele lui Nini sforăiau de zor.
Nini: Deschideţi! Deschideţi repede!
Paznicul: ...Ce...ce vrei? Nini, tu eşti...? ce zbieri aşa? Hai intră şi bagă-te-n pat, că scoli tot muşuroiul.
Nini: Repede! Scularea! Toată lumea! Tu-tu-tu-tu! (Cîntă din trîmbiţă) Repede!
Aşa a sculat Nini tot muşuroiul, i-a încolonat pe toţi şi i-a pus să mărşăluiască spre vizuina căpcăunului. Au intrat pe sub poartă în linişte şi au început să separe grîul de ovăz şi de secară. Dar e drept că aveau un stil foarte original. Pe măsură ce le separau, treceau fiecare bob pe sub poartă. Încetul cu încetul, unul cîte unul, pînă cînd din grămezile uriaşe de boabe preţioase, n-a mai rămas nimic. Toată tevatura asta n-a durat nici pe departe aşa mult pe cît v-aţi putea imagina, atîta doar că în zori, nu mai era nici urmă de cereale în vizuina uriaşului.
Cînd căpcăunul a ajuns acasă, rupt de foame şi convins că o va mînca pe fetiţă, a deschis uşa cu putere şi, ce să vezi? n-a mai găsit nimic din ce lăsase acasă. De uimire şi de ciudă inima lui cea neagră a pleznit pe loc şi el s-a prăbuşit mort în pragul uşii. Dar fetiţa a sărit peste căpcăunul mort şi a fugit afară, în soarele care se ridica vesel pe cer. Nu mai plîngea, rîdea în hohote de fericire! Numai Nini, din prag, gîndea cu voce tare, exact ca un bătrîn sfătos şi înţelept:
Nini: Ce ciudat! Uite cum o lacrimă, o simplă lacrimă, poate salva viaţa unui om!
