Se văd până şi dealurile de la marginea cartierului nostru, acolo unde începe pădurea verde, acolo unde locuiesc iepurele AudeDestuldeBine cu Veve Salvador şi CiocănitoareMică, prietenii lui. Bobo a privit în sus, la cerul limpede, în zare, la pădurea verde şi pe urmă în jos – şi l-a luat ameţeala. Nu e bine să priveşti în jos la maşini şi la oamenii care se înghesuie pe trotuar în intersecţia cu multe semafoare de la mol. Aşa că Bobo s-a ţinut bine de marginea ferestrei şi pe urmă, ameţit, a sărit de pe pervaz pe pervaz către lumea care se întindea dedesubt. Fiindcă Bobo nu ştia să zboare, se agăţa cu ghearele şi se ţinea de marginile ferestrelor cu ciocul lui tare, în care spărgea nuci şi alune – atunci când primea de la admiratori.
Nu departe de el, tot la etajul şapte, într-un balcon, se lăfăia la soare motanul Pedro, o pisică aproape galbenă, cu ochii verzi – şi care vedea foarte bine ziua, spre deosebire de restul pisicilor care văd mult mai bine noaptea decât ziua – şi asta se numeşte nictalopie, dacă nu ştiaţi.
Întinzându-se alene, Pedro s-a luat după Bobo. Din curiozitate, bineînţeles, că doar nu de altceva! Sărind de pe balcon pe balcon, Pedro l-a urmat pe Bobo în stradă şi apoi au intrat amândoi în mol, făcându-şi loc printre oamenii care se plimbau, făceau cumpărături sau pur şi simplu căscau gura pe-acolo.
Bobo s-a plimbat şi el puţin printre picioarele oamenilor, ferindu-se ca să nu fie călcat, a ciugulit câteva seminţe de susan de pe un covrig scăpat pe jos, a înghiţit vreo două bomboane de la raionul de dulciuri, pe urmă a sărit pe o marchiză de pânză, pe urmă în palmierul artificial de lângă fântâna arteziană, aia de la intrarea în cafenea.
