Primii fulgi de zăpadă nu începuseră încă să cadă, şi Pufuleţ rămăsese singur pe străzile oraşului... Pufuleţ, aşa îi spusese mama sa, datorită blănii sale pufoase. Mama sa murise, călcată de o maşină, iar Pufuleţ trebuise să îşi ia în piept viaţa sa de căţel.
Nu mai mâncase nimic de vreo două zile iar frigul îl făcea să tremure fără oprire. De abia mai putea sta pe lăbuţele sale de căţeluş orfan. Se plimba şi privea oarecum speriat la miile de luminiţe ce umpluseră oraşul: brazi împodobiţi cu tot felul de beculeţe, care mai de care mai colorate, vitrine pline de sclipici, cutii împachetate în staniol cu fundă roşie. Era un  spectacol pe care el nu îl trăise până acum. Îşi aminti de cele spuse de mama sa în urmă cu ceva vreme, despre un moş bătrân care vine în fiecare an şi le aduce copiilor cadouri. Dar amărăciunea îl năpădi când se gândi că el era doar un căţeluş orfan, iar căţeluşilor... moşul nu le aduce niciodată nimic. Era Ajunul Crăciunului iar oamenii se grăbeau către case să îl aştepte pe moş. Şi cum mergea Pufuleţ aşa, abătut şi flămând, ajunse într-o zonă mai întunecoasă, în spatele unor blocuri gri, reci şi întunecate. Mare îi fu spaima când dădu bot în bot cu un motan mare, negru şi fioros. Pufuleţ se sperie şi primul gând fu să fugă. Dar slăbit şi îngheţat de frig cum era, nu mai putea să se mişte.
„Ce faci, căţeluşule?” îl întrebă motanul cel negru. „Nu te speria. Eu sunt Negrilă, cel mai negru dintre motanii cartierului. Ce vânt te aduce pe aici?”