Povestea anotimpului uitat
A fost odată ca niciodată, a fost odată dragi copii, într-o vreme îndepărtată, cînd pămîntul era plin de animale care nu se mîncau între ele, de oameni care nu se duşmăneau...a fost odată... un împărat. El stăpînea tot pămîntul şi era bun şi blînd, darnic şi înţelegător. Pe atunci, în timpul anului, nu erau patru anotimpuri, ci unul singur, în care le întîlneai pe toate patru, după cum îţi era dorinţa. Şi nu numai pe cele patru pe care le cunoaştem acum, ci şi multe altele, azi necunoscute nouă, nici măcar din auzite. Aceste multe stări ale vremii erau toate copiii împăratului, care se numea...Împăratul Timp.
Trăiau în bună înţelegere, fără supărare sau ceartă, fiecare cu domeniul lui. Soarele strălucea neobosit, răspîndind peste întreaga natură o lumină călduţă, care îi făcea pe toţi să fie mereu bine dispuşi. Găseai alături, fără să ţi se pară nimic neobişnuit în asta, copaci în floare şi cîmpii acoperite de zăpadă, ploi torenţiale, livezi coapte şi furtuni de praf.
Într-o după-masă, Împăratul, care dormea – vedeţi bine că era un împărat cuminte, care dormea în fiecare după-masă, ştiind că trebuie să crească mare – deci, într-o după-masă Împăratul avu un vis ciudat.
Se făcea că cerul veşnic luminat al împărăţiei sale s-a întunecat brusc. Era o noapte neagră, nici măcar vreun licurici nu se zărea prin întunecimea grea ca de smoală. Nu se mai vedea nimic în jur, dar în aer se simţea frigul pătrunzător, din ce în ce mai pătrunzător. Plantele şi animalele au început atunci să îngheţe, încetul cu încetul. Speriat, Împăratul Timp şi-a chemat copiii în ajutor. Primii au venit băieţii cei mari care, cu răsuflarea lor proaspătă, au dezgheţat pămîntul. Iar Soarele s-a iţit printre nori şi lumina a început să pătrundă printre crengile copacilor. Pe urmă au venit fetele cele frumoase ale Împăratului, care au adus Soarele de-a binelea pe cer şi au încălzit lumea. Apoi au venit din nou băieţii – mai mici – care au făcut pămîntul să rodească. La sfîrşit, cu mare greu, au apărut fetele leneşe şi adormite, care au cufundat împărăţia într-un somn binefăcător şi au acoperit-o cu o haină albă de zăpadă.
Trezit din somn, Împăratul îşi privi împărăţia şi căzu pe gînduri. Imaginile pe care le visase nu-i mai ieşeau din minte. Se uită cu atenţie la copaci şi animale şi observă că erau cu toţii foarte obosiţi. Că păreau foarte plictisiţi. Trăiau de prea multă vreme în acelaşi anotimp. Leii năpîrliseră şi nu mai aveau colţi, fiindcă de multă vreme nu mai aveau ce sfîşia. Peştii stăteau pe fundul apelor şi nu se mai distrau deloc străbătînd mările şi oceanele, vînturile de la miazăzi şi miazănoapte dormeau şi doar sforăitul lor mai stîrnea uneori nisipul deşertului. Pînă şi albastrul cerului părea lipsit de sens, decolorat şi palid.
Şi atunci, Împăratul luă o hotărîre: avea să facă aşa după cum visase.
Chemîndu-şi copiii, îi împărţi în patru grupuri.
- Voi, le spuse el celor mai mari, veţi fi Primăvara. Tu vei fi Boarea, tu vei fi Înmugurirea, tu – Ploaia Caldă. Voi – Vara. Tu vei fi Arşiţa, tu- Furtuna, iar tu – Mirosul Adormitor al Nopţilor de Vară.
Şi tot aşa, îşi numi copiii pe rînd: Rodnicia, Îmbelşugarea, Crivăţul, Zăpada. La sfîrşit, luîndu-şi rămas bun de la ei, după ce îi învesti pe fiecare cu cîte o haină aleasă, Împăratul Timp se cufundă în vis.
Mai doarme încă şi azi, iar copiii lui au luat în stăpînire lumea. Ei sînt Cele Patru Anotimpuri.
De atunci Primăvara ne întîmpină cu bucurie, trezindu-ne din Iarna grea, Boarea alungă zăpezile, Înmugurirea trezeşte pomii, iar Ploaia Caldă dezgheaţă apele şi cheamă animalele afară, în lumină şi căldură.
Apoi vine Vara: Arşiţa fuge despletită pe cîmpii şi zoreşte plantele să crească, le mîngîie tulpinile verzi şi le cîntă despre sosirea fratelui ei, Rodnicia. Furtuna face oamenii să rîdă şi să plîngă, iar Cerul Înstelat alungă norii în nopţile senine şi aduce cu el mirosul proaspăt al florilor. Roua măruntă cuprinde Pămîntul şi împrospătează răsuflarea celor arşi de sete.
Toamna e adusă de Prinţesa Îmbelşugare şi Prinţul Rodnicie, iar sora lor mai bătrînă, Burniţa, îi ajunge din urmă. Febrili, toţi se pregătesc să primească alaiul sfîrşitului de An.
În sfîrşit, vajnicii vestitori ai Iernii gonesc berzele spre alte ţări şi le aduc în săniile lor grele pe fetele adormite ale Împăratului Timp, care îngheaţă aerul cu privirea lor rece de pe altă lume. Plutesc deasupra oraşelor, munţilor şi cîmpiilor şi dezleagă băierile Cerului cu braţele lor albe, scuturîndu-şi pletele de fulgii uşori de nea.
Dar stăpînul şi tatăl lor a rămas şi astăzi tot Împăratul Timp.














