A fost odată ca niciodată, într-o ţară îndepărtată şi veselă, un om neînchipuit de leneş care avea un arici trist. De fapt, animalul ţepos nimerise în casa lui din greşeală, într-o noapte când s-a speriat de fulger şi s-a ascuns sub prima plapumă ieşită în cale. Ei bine, aşa cum aţi ghicit, sub acea plapumă se afla chiar omul nostru, care, leneş fiind, nici nu s-a sinchisit de ţepii animalului dârdâind de frică. Ariciul a crezut că în sfârşit întâlnise o fiinţă care îl iubeşte şi hotărî să-şi petreacă restul zilelor acolo, alături de acea creatură minunată, pe care o căuta de o mie de ani.
Din câte se vorbeşte, omul nostru se numea Mandache. Însă numele lui nu contează, îi puteai spune oricum – Pintilie, Ionuţ sau Robert -, căci era atât de leneş încât nu răspundea niciodată când îl strigai. Dacă stăm şi ne gândim bine, era unul din acei oameni căruia numele nu-i folosea la nimic. În dimineaţa de după noaptea furtunii, ariciul şi-a cerut sute de scuze, pentru fiecare ţep câte una, însă omul nostru a rămas mut ca o balenă de pluş. Bietul animăluţ nu s-a dat bătut, ci şi-a cerut iertare în fiecare dimineaţă, timp de câteva luni. Neprimind nici un răspuns, s-a întristat atât de tare, încât au început să-i cad[ ţepii, unul câte unul. În timp, s-a adunat o grămadă frumuşică de ţepi, chiar în mijlocul casei.