A fost odată o scîndurică. Ea nu ştia ce să se facă atunci cînd o să crească mare.

„Să mă fac creion?” se gîndea ea, creioanele sînt bune, copiii le folosesc tot timpul, dar ele se consumă fără rost, unii le ascut, alţii le rod la capete, nu, nu mă fac creion. Poate o bancă-n parc? Oamenii se aşază pe bănci, îşi dau întîlniri, dar...sînt unii care le scrijelesc cu briceagul, le rup, îşi scriu numele pe ele sau scriu cuvinte din alea pe care n-ai voie să le spui...pe urmă băncile din parc stau în ploaie, iarna îngheaţă...nu, nu vreau să fiu o bancă. Poate mai bine o carte frumoasă cu poze, pentru copii – să se bucure citind, să afle lucruri noi, dar...unii rup cărţile sau, mai rău, le pun în bibliotecă şi nu le deschid niciodată, nu...nu vreau să fiu o carte cu poze. Atunci, de ce nu? mă fac vioară şi colind lumea cîntînd...am să văd oameni frumos îmbrăcaţi, candelabre strălucitoare, am să fiu ţinută la mare preţ, dar...dacă am să ajung în mîna unui lăutar care o să scîrţîie tot felul de melodii prosteşti...? nu, nu vreau să fiu nici vioară...”

Era nehotărîtă şi s-a frămîntat foarte mult, neştiind ce să facă. Dar a venit stăpînul casei şi a zis:”Ia te uită! ce scîndurică uscată, numai bună de surcele.” Aşa că a aruncat-o în foc şi ea a ars foarte frumos şi se gîndea: „Vezi, cred că asta era de fapt menirea mea.”