Însă dându-şi seama ce spusese omul pe care îl slujea de aproape şapte ani, s-a întristat la maxim şi i-au căzut şi ultimii ţepi.
Aşa ariciul nostru a rămas chel şi îi era o ruşine cumplită să iasă din casă.
Când într-o zi s-a aventurat până la fântână, era cât pe ce să-l vâneze un motănoi, crezându-l şoarece.
Dar nu a durat mult şi o femeie veselă, care le-a călcat din întâmplare pragul, cumpără toţi ţepii pentru a face perii de păr şi piepteni, pe care să le vândă la piaţă. Au împărţit banii pe din două, iar ariciul şi-a luat partea şi a pornit, ferindu-se mereu pe sub brusturi, spre Paris, să-şi cumpere o perucă.
La vreo lună după plecarea micului animal, lui Mandache – sau Pintilie, Ionuţ, ori Robert, spuneţi-i cum vreţi – îi păru foarte rău pentru vorbele sale nesăbuite, iar cam la două luni ieşi în curte să strige după arici. Numai că, încercând să meargă pentru prima dată după ani buni, omul nostru a căzut într-o fântână. Dar asta e deja alta poveste.
