A fost odată un rege căruia îi plăceau foarte mult pepenii şi de aceea i se spunea regele Harbuz. Grădinarii lui se străduiau de ani de zile să crească pepeni. Însuşi regele, căruia îi plăcea să vadă cum încolţesc plantele şi cum îşi înalţă vrejurile verzi din pământ, semăna seminţele aduse din locuri depărtate şi le îngrijea cu răbdare dar pepenii care ieşeau putrezeau pe ogor înainte de a se coace. Regina, deşi împărtăşea preocuparea regelui pentru pepeni, îşi dorea mai mult un copil, mai ales că nu mai era aşa de tânără şi se gândea că nu va avea nici o mângâiere la bătrâneţe.
Într-o zi, pajul regelui, Brustur, nu putu să se scoale dis-de-dimineaţă, oricât i-a ţârâit greierele cel mare care îi dormea sub pernă, pentru a trage draperiile desenate cu pepeni de la ferestrele din odaia regelui astfel încât lumina puternică a soarelui să nu-l deranjeze pe stăpânul său. Regele se trezi cu razele fierbinţi pe faţă şi văzu ferestrele goale şi soarele vărsându-şi nemilos lumina prin geamurile de cristal.
El îşi strigă pajul:
- Brustuuuur! Pajul dormea în cămăruţa lui, rupt de oboseală pentru că toată noaptea udase pepenii. Sări ca ars şi dădu fuga în odaia regelui. Imediat înţelese de ce a fost chemat.
- Iertare, măria ta, nu am putut să mă scol pentru că...
- Să taci, nătărăule, dacă se mai întâmplă o dată una ca asta am să te trimit la pădure să creşti porcii şi-l aduc pe Cristur, porcarul, în locul tău! Brustur trase draperiile cu rânduri de pepeni verzi şi ieşi gânditor.
