Când s-a luminat de ziuă, Andrei şi-a luat rămas bun. Domnul Vierme a stins lampa şi l-a condus afară.
-Mergi sănătos, a strigat el, apoi uşa a lunecat în urma lui, închizându-se fără nici o urmă.
Andrei a orbecăit prin pom, în lumina cenuşie a zorilor şi văzând un sticlete uriaş care sălta pe crengi a ronţăit repede dintr-o pară şi a început să se înalţe, iar pe măsură ce creştea muşcăturile lui erau tot mai mari. La un moment dat, a scuipat nişte sâmburi şi i s-a părut că îi cad din gură nişte lucruşoare minuscule şi binecunoscute. Un microscop, un creuzet, scăunele, un dulap mic... Îl ronţăise pe domnul vierme cu laborator cu tot. Nu mai era nimic de făcut, mai avea în mână o bucăţică de pară. A mâncat–o şi pe aceea, ca să termine de crescut, apoi s-a dat jos din pom şi s-a întors la bunici.
Cum mergea întristat că ronţăise din neatenţie chiar căsuţa domnului Vierme, a auzit un glăscior ascuţit care venea din el:
-Andreeeiiiii! Sunt euuu, viermeleee!
-Unde eşti?
-Aici, pe o amigdală de catifea roşie.
- Hai afară!
-Ştii, aş vreaa să văd ce-i pe suuus! a zis domnul Vierme.
Andrei nu-i putea refuza o călătorie viermelui celui ospitalier.
-Bine, i-a zis, poţi să urci!
Viermele a urcat şi fie a rămas în cap, unde probabil că s-a simţit ca acasă, în para lui, fie a ieşit pe vreo ureche şi şi-a lăsat doar curiozitatea şi setea lui de a şti... Andrei nu l-a mai auzit şi nu mai ştie nimic de el de atunci dar se simte sfredelit tot timpul de dorinţa de a şti. Caută, citeşte şi află... iar aflarea unui răspuns stârneşte alte întrebări.
-Şi tu ai înghiţit povestea asta?... E cusută cu aţă albă...
- Ba galbenă ca para, am zis eu, şi ne-am pus pe un râs grozav.
