În primăvara aceea treburile tatei nu mergeau prea bine. Tata s-a întors de la târg furios, cu mai bine de jumătate de cireadă nevândută şi ca de obicei când era supărat, a suduit şi a plecat la culcare fără să mănânce.
A doua zi toţi crescătorii de vite din împrejurimi s-au strâns împreună cu tata în odaia cea mare de jos, şi-au turnat vin şi au încins sfatul. Erau văcari adevăraţi, cu grajduri de sute de capete, care se spălau de două ori pe an, la Paşte şi la Crăciun, beau vinarsul ca pe apă, înjurau cumplit şi-şi ştergeau cuţitele de slănină pe cioareci. Dar nu erau oameni răi, şi în buzunare aveau mereu bucăţele de zahăr pentru cai şi copii. Vorbeau cu voci scăzute şi cu capetele apropiate - au o concurenţă de neînlăturat pentru vitele lor, când merg la târg ei ajung să-şi dea vitele mult sub preţ sau să se întoarcă cu ele acasă, pe când cei din Valea Laptelui le vând imediat; vacile lor subţiratice, cu coarne lungi, răsucite, dau cantităţi mari de lapte şi laptele lor e deosebit de bun; mai e ceva, se pare că vitele lor pasc noaptea de dau atât de mult lapte;
dar cei ce le cumpără le amestecă în cireadă cu celelalte şi le pasc tot ziua şi atunci dau lapte ca oricare alte vite; atunci de ce le cumpără de la ei? Faima, a rostit tata supărat şi toate capetele au mormăit nedumerite: faima.
Imediat mi-a venit în minte Luca. Învăţam la aceeaşi şcoală şi eram prieteni. El era din Valea Laptelui şi chiar mă poftise pe la ei. Într-o zi de vacanţă m-am urcat în tren şi după ce am coborât într-o haltă cu nume de buruieni am mers o bucată bună pe jos şi am ajuns la Valea Laptelui. Satul se afla pe un podiş care dădea într-o vale întinsă şi largă, tăiată de trei râuri care se uneau mai departe într-unul singur, înconjurată de dealuri roşiatice, golaşe.
