A fost odată ca niciodată un loc din care izvorau cuvinte. Ele veneau aşa, la întâmplare, picurau mai rar sau veneau în şuvoi, dar izvorau fără încetare. Nu existau propoziţii mai lungi de două-trei cuvinte, nici fraze, nici poveşti, în schimb peste tot erau cuvinte: bâzâiau unde nu te aşteptai şi dădeai peste ele în orice loc, atât că n-aveau nici o noimă. Nu înţelegeai nimic din nimic, aşa erau de multe şi dezordonate.
Dar într-o zi Fantezissimus, un vrăjitor bun dar cam pişicher, a dat peste izvorul de cuvinte. Lui îi plăcea să facă tot felul de vrăji, chiar dacă unele erau puţin răutăcioase. Deşi el era un vrăjitor bun, cum am mai spus.
Lui Fantezissimus i-a plăcut la Izvorul Cuvintelor Fără Înţeles. S-a jucat o vreme cu ele, le-a aranjat în rânduri de câte zece, pe urmă de câte o sută, a făcut covoraşe din cuvinte şi căsuţe mici în care ardea focul şi pe horn ieşea fum de cuvinte. Asta a durat o vreme, până când Fantezissimus s-a plictisit.
Atunci s-a gândit să facă o vrajă mai complicată, una care să dureze pentru totdeauna şi de care să nu se plictisească nimeni niciodată. A început prin a studia cuvintele şi şi-a dat seama că nu erau toate la fel. Fantezissimus a observat că existau cuvinte foarte arogante, care numeau tot ce era în jur. Mai existau şi cuvinte care trăgeau după ele alte cuvinte, care le urmau cuminţi, aşa cum puii îşi urmează mamele. Erau cuvinte neastâmpărate, care făceau legătura între celelalte cuvinte. Erau cuvinte şchioape, cuvinte ursuze, cuvinte mici, mari, cuvinte bune şi rele, tot felul de cuvinte. Ca albinele într-un stup. Şi semănau foarte bine cu albinele, fiindcă zburau peste tot, uneori înţepau destul de rău, dar se mai întâmpla să picure şi miere din joaca lor.
