A fost odată ca niciodată o dimineaţă în care prietena mea, Puturica n-a mai vrut în ruptul capului să meargă la şcoală. Degeaba a rugat-o mama ei:
- Puturica, e ora şapte, ţi-am pregătit periuţa şi pasta de dinţi, hai la spălat! Puturica s-a întins şi a căscat lung.
- Puturica, scoală-te, e şapte şi zece, e gata ceaiul şi pâinea cu unt! Dar de sub pătura Puturicăi s-a auzit doar un mârâit.
- Puturica, e şapte şi un sfert, trebuie să te grăbeşti... Puturica, ţi-ai făcut ghiozdanul?
- Nu mă mai duc niciodată la şcoală. Să fie clar! Vreau să doooooorm! Şi s-a întors pe partea cealaltă, ba chiar a început să sforăie uşor. Dar nu a fost chiar aşa de simplu, pentru că, deşi Puturica nu voia să meargă la şcoală, picioarele ei voiau. Aşa că au început să tragă de ea:
- Puturica, Puturica, e şapte şi douăzeci, hai să mergem la şcoală... Puturica, noi suntem gata! Hai Puturica, hai, dă-ne jos din pat!
- Ba nu mă duc nicăieri! Vreau să dorm! Mergeţi voi, dacă vreţi, eu rămân aici!
Aşa că picioarele Puturicăi au plecat spre şcoală, în timp ce ea a continuat să doarmă. Dar n-a trecut mult timp, că mâinile Puturicăi au început să tragă de ea:
- Puturica, Puturica, hai odată! E şapte şi douăzeci şi cinci, hai la şcoală! Noi ne plictisim acasă, du-ne la şcoală, Puturica! Hai, Puturica, hai...
- Ba nici nu mă gândesc. Mergeţi voi, dacă vreţi, eu am de gând să dorm!
