• porttorrent.com
  • Latest torrents
  • Limetorrents
  • Poveste ilustrată: Povești cu Sara și țestoasa Lico Bocotiti - VIII - Tot pe drum3, Povesti copii, povesti audio, povesti animate, povesti pentru copii, povesti video doar pe Revista Tus
  • DEX Online

    Cuvântul căutat:

    (Cu puțin timp înainte de plecarea spre casă, Agâmbici, rușinat, le-a povestit omuleților-furnicuță prin câte a trecut până să ajungă la ei.  La urmă, le-a promis și lor, așa cum îi promisese și reginei sale, că se va schimba.  Nu va mai fi leneș, nici rău și, mai ales, va merge la școală și va învăța cu sârg, pentru că - după cum a observat toată lumea -, nici măcar să vorbească bine și corect nu era în stare.  Micuța regină de sub covorul de nea a ținut apoi un frumos discurs și așa, supușii ei au hotărât să-l ierte și ei pe piticul portocaliu.  Bucuroși, omuleții au încins o mică petrecere, timp în care, zâna lor a luat legătura cu zâna vecină și a pregătit o cărare ce ducea direct în Țara de sub nisip.  Dacă e cineva curios să afle cum s-au petrecut lucrurile, să stea lângă mine și Sara și s-o asculte pe Lico Bocotiti povestind).
        - Bună, Sara!
        - Bună, Lico Bocotiti!  Te-am așteptat.
        - Cred.  Acum urmează momentul cel mai emoționant - intrarea în Țara de sub nisip.  Am atins piatra violet ca să mă mai calmez.  Numai la ideea că îmi voi regăsi palatul și supușii, mi se urca sângele la cap și aproape că nu mai puteam gândi, de emoție.  Auzeam ticăitul inimii mele și încă un ticăit la fel de puternic.
        - Era un ceas?
        - Ha-ha!  Ceas?  Ai uitat de Agâmbici?  Stătea pitit în rucsac, însă nu dormea.  Dându-mi seama că eu, ca regină, trebuie să-i dau curaj și să nu tremur, am respirat adânc și am început să merg pe cărarea pregătită de mica zână-furnicuță.  Am mers și-am mers și am tot mers, în pas egal și tacticos de țestoasă, până la capătul Țării de sub covorul de nea.  Eram însoțită de un alai vesel de omuleți.  În locul unde cele două țări se despărțeau, ne-am luat din nou rămas bun de la regină și de la supușii ei și, în sfârșit, am intrat în Țara piticilor portocalii.  Ne-a întâmpinat zâna lor.
        - Cu șorțuleț...
        - Văd că și tu ți-o amintești, dragă Sara.  Era și acum întocmai cum spui.
        - Mai avea bagheta magică?
        - Cum să nu.  O are mereu la ea, să știi.  Acum a folosit-o ca să ne deschidă calea.
        - Spune, spune!  Te-ai dus să-ți vezi palatul?  Ți-ai pus coroana pe cap?
        - Nu știu cum să-ți spun, ca să nu te întristezi, așa cum m-am întristat eu la început.
        - De ce?
        - Pentru că, mica zână portocalie, de cum m-a văzut, m-a rugat să nu mă supăr, dar piticii au crezut că  nu mă mai întorc și și-au ales o altă regină.  Adică, pardon, de data asta un rege.  Unul dintre ai lor, cel mai înțelept pitic portocaliu, pe care îl respectau și îl iubeau cu toții și acum, chiar dacă m-am întors la ei, chiar dacă mă iubeau și pe mine foarte mult, nu mai doreau să-și schimbe regele.
        - Of!
        - Așa am simțit și eu atunci.  Of!  Pe urmă, după ce am cugetat mai bine, i-am înțeles și pe ei și mi-a mai trecut necazul.  Oricum, mă aștepta o altă mare surpriză.  În mijlocul orășelului nostru se ridicase o statuie care mă înfățișa chiar pe mine, cu coroana pe cap.  Pe soclu scria așa:  "În amintirea primei noastre regine, Lico Bocotiti, cea mai bună, cea mai înțeleaptă și cea mai curajoasă țestoasă de pe Pământ.  Piticii portocalii o vor purta veșnic în sufletul lor, cu multă recunoștință".
        - O statuie cu tine!  Și ce cuvinte frumoase!  Nu le înțeleg pe toate, dar mi-au plăcut.
        - Așa-i?  Și mie mi-au plăcut.  Mi-au dat și lacrimile.
        - Ai plâns?  Nu înțeleg.  Eu plâng când mă lovesc și când vreau ceva și mama sau tata nu mă lasă.
        - Ehei!  Copiii plâng altfel.  Oamenii mari, ca mine, se pot emoționa sau pot plânge chiar și de bucurie.
        - Ce curios!  Dar Agâmbici ce a făcut?  A plâns și el?
        - Stai un pic.  Ai răbdare.  Agâmbici era încă ascuns în rucsăcel.  Aproape că uitasem de el, cum stătea de nemișcat acolo.  Datorită surprizei că nu mai eram regină, în momentul acela mă gândeam mai mult la mine.  Ce se va întâmpla?  Voi rămâne cu piticii?  Voi avea o altă casă?
        - Casă?  Dar tu umbli cu casa în spinare.
        - Ha-ha!  E adevărat.  Cred că mă gândeam la palatul ocupat acum de altcineva.  Ce să-i faci? Recunosc.  Mi-a părut cam rău după el.
        - Și după coroană?
        - Și după ea, mai ales că trebuia să le dau înapoi și piatra violet, ca să o pună la locul ei.
        - Aaaa... păcat...
        - În sfârșit... să nu ne întristăm.  Și eu mi-am revenit repede, mai ales după ce am văzut statuia și am înțeles cât de mult țineau la mine piticii  portocalii.  M-a mai ajutat ce am văzut și simțit apoi.  Zâna lor le-a spus că vin, așa că toți, absolut toți foștii mei supuși au ieșit să mă întâmpine.  În fruntea lor, noul rege, care a făcut un gest la care nimeni nu s-ar fi așteptat.

     
    Reclama
    -->