A fost odată ca niciodată, dincoace de câmpii, dincolo de dealuri, la o urmă de opincă de Porţile de Fier, la o aruncătură de băţ de cărarea pietroasă, regatul regelui Ţurţure. În mijlocul cărării, sub gulerul alb al buretelui viperei, era o gaură care ducea într-o peşteră mare. Pereţii erau din calcar, înveliţi cu muşchi moale ca mătasea. Lumina soarelui pătrundea ici şi colo, luminând doar colţuri din marea de stânci.
Nimeni nu ştia de peştera aceea, deşi acolo se afla palatul maiestuos al regelui Ţurţure. Nu, nu era palatul de cleştar cu stâlpi de aur încrustaţi cu pietre scumpe. Nici ferestrele nu erau împodobite cu diamante... Dar flori de gheaţă erau? Da, erau cu duiumul. Coloane de gheaţă împodobeau intrarea, tuberoze de gheaţă se deseneau pe podea iar pe tavan mii şi mii de ţurţuri albicioşi zornăiau şi zăngăneau.
În acest palat locuiau regina şi regele Ţurţure, împreună cu fata lor, prinţesa Glas de Clopoţel.
Prinţesa ieşea în fiecare dimineaţă din palat şi se aşeza pe malul bălţii glaciare. În baltă locuiau nişte peştişori roşcaţi, somonii orbi. Nu aveau ochi, dar urechi aveau câţi solzi pe spate! Prinţesa se juca toată ziua cu peştişorii, şi aşa de cristalin intona încât nu numai somonii orbi jucau cum le cânta ea dar şi ţurţurii zornăiau, zăngăneau şi zuruiau. Până la Porţile de Fier se auzea cântarea din gura mare.
La o urmă de opincă de Porţile de Fier lucra Tăietorul de Lemne, când deodată un sunet îi gâdilă urechea.
- Ce-o fi zăngăneala, zuruiala asta? Aflu eu îndată, se gândi Tăietorul de Lemne. Îşi puse toporul în spinare, îşi ridică traista şi porni în căutarea glasului de clopoţel.
