A fost odată ca niciodată. Povestea asta, dragi copii, s-a întâmplat chiar în şcoala noastră, cu două fetiţe din clasa întâi. Nu se poate să nu ştiţi unde e clasa întâi: chiar la etajul doi, deasupra direcţiunii. Cred că le cunoaşteţi foarte bine pe Ema şi pe Ela, cele două surori gemene din banca a treia, rândul din mijloc. Dar cine nu le cunoaşte? Toată ziua se joacă: sar coarda, desenează şotron pe trotuar, cu creta - pe care-o bagă pe nevăzute în buzunar, la şcoală - de asta nu e niciodată cretă la tablă!... se urcă în copaci, trag căţeii de urechi... imposibil să treacă neobservate asemenea fetiţe neastâmpărate... şi la urma urmelor, chiar drăguţe, dacă vreţi să ştiţi.
Deşi sunt gemene, se deosebesc, totuşi: Ema are ochi albaştri-verzui şi douăzeci de pistrui, iar Ela are ochii verzi-albăstrii şi numai nouăsprezece pistrui. Vedeţi deci că, la drept vorbind, sunt chiar foarte foarte deosebite!
În ziua aceea, despre care va fi vorba aici, Ema şi Ela aveau de citit un cuvânt – un cuvânt simplu şi... gustos. Aşa că, împreună cu domnul învăţător, au început:
- Mm - e - me - meee - meee - meee... ha! ha! ha!
- Ema, Ema! Nu eşti deloc atentă! Ela, te rog repetă tu după mine: m-e-r-e, me-re.
- M - eee - ree... rrree - re - re - re - re!
- Ei, fetelor!
- Oh, noi nu ştim şi nici nu vrem să învăţăm să citim!
- Dar cum aşa?
- Mie-mi place să mă joc cu păpuşile!
