Un, doi, trei, el şi zisese mai departe vestea bufniţei. Aşa că bufniţa spuse vrabiei, vrabia spuse copoiului, copoiul spuse popândăului, popândăul veveriţei, veveriţa brotacului iar brotacul spuse buhaiului că regele Ţurţure îi dă regatul şi mâna fiicei lui celui care curăţă palatul de gunoi.
Zbură vestea ca vântul şi ca gândul şi ajunse la urechile Flăcăului Sărac. Ei, bine, de atunci flăcăul nu mai avu tihnă nici zi, nici noapte. Se gândea neîncetat la palatul glăsuitor. Se gândi el ce se gândi şi într-o zi aruncă în traistă nişte merinde şi porni să caute palatul din peşteră.
Merse el cât merse, dincolo de câmpii, de dealuri şi de păduri până ce se rătăci. Drumul îl duse până la o mirişte, unde Legătorul tocmai lega un snop de paie.
- Ce cauţi pe aici, flăcăule? îl întrebă Legătorul.
- Un palat adânc de gheaţă,
Unde ţurţurii dansează...
Spune-mi tu, pe un' s-apuc
O nevastă să-mi aduc.
- Ei, dragul meu prieten, eu sunt singurul care ştie unde e palatul acesta.
Se află într-o peşteră care are o gură sub o ciupercă albă şi e foarte greu de văzut. Dar de când lumea, o mână spală pe cealaltă şi amândouă obrazul, îi răspunse Legătorul. Dacă îmi repari secerătoarea, eu îţi spun cum să ajungi acolo.
Flăcăul Sărac făcu târgul. De dimineaţă până seara şurubări până ce repară secerătoarea. Legătorul era om cinstit. Îi explică flăcăului cuvânt cu cuvânt încotro s-o ia, să se întoarcă către dreapta, să cotească către stânga, apoi să meargă tot înainte. Mai mult, scoase un colac de frânghie, îl săltă pe umărul flăcăului, apoi îl lăsă să plece.
Merse cât merse Flăcăul Sărac, o coti la dreapta, se întoarse la stânga, se şi lăsă întunericul. Observă o luminiţă în apropiere.
