I-am împrumutat pijamalele mele, căci suntem de aceeași statură, și a șters-o la toaletă. În caz că se întâlnea cu cineva de-al casei, să nu bată la ochi. Mi-a lăsat mie în grijă balonul vrăjit, cu care se putea călători doar noaptea. Cică, somnoros, tata a certat-o că bea prea mult ceai seara. Când s-a întors, m-am îmbrăcat, ne-am agățat împreună de balon și am pornit în căutarea prințului fermecos. Ayako avea notat totul pe o hârtie. Într-o pădure numai de ea știută, trebuia să prindem un broscoi urât și să-i dăm un pupic, între doișpe și doișpe jumate noaptea. El urma să se transforme pe loc într-un prinț frumos. Așa spunea cartea și nu aveam nici un motiv să punem la îndoială învățăturile ei. Cu cât broscoiul era mai urât, cu atât era mai bine.
În pădure, a trebuit să strâng bine din dinți ca să nu c’ănțănesc. Era beznă și crengile trosneau înfiorător. O pasăre și-a deschis aripile chiar în lanterna noastră, aruncând-o la vreun metru. Noroc că nu s-a stins. La un moment dat, am găsit un broscoi holbat și cu gura cît o felie de pepene, dar lui Ayako nu i s-a părut destul de urât. Cu ajutorul unui băț, l-a întors cu burta în sus și mi-a șoptit:
– Nu vezi ca nici măcar nu e râios?
Așa că am căutat mai departe.
În fine, până la urmă a găsit unul convenabil, destul de s’ut. Amândouă am sărit în sus de bucurie. Era mare și lăbărțat, cam ca o pară zemoasă strivită de camion. Era chior, cu pielea rece, bălos și, bomboana de pe tort, pe burtă era plin de punctișoare portocalii, ca niste bobițe grețoase de icre. Avea o râie pe cinste. Era doișpe și douăzeci și cinci. Prima care l-a pupat, plină de emoție, a fost Ayako. Cum nu dădea semne vizibile de transformare, mi l-a întins și mie.