Au rătăcit așa câteva zile, și nimeni nu le-a mai dat vreun ajutor, dar ei nu se gândeau la mâncare sau la somn, ci numai la mama. Barza pe care o întrebaseră îi urmărea și apărea pe câte un acoperiș stând într-un picior și c’ămpănind la ei: nu vă opriți, nu vă opriți!
Străduțele aveau plăcuțe cu litere de nedescifrat și erau atât de încâlcite încât uneori aveau impresia că se întorc de mai multe ori prin locuri pe unde au mai trecut. Oboseala, foamea și aerul rece al nopților cenușii de acolo îi s’eiseră. Ei vedeau cum trecătorii îi priveau cu milă și uneori o femeie sau un bărbat ieșea la câte o fereastră sau își lăsa jos gălețile pline cu apă și spunea:
- Poftiți în casa mea, dragii mei, să vă dau demâncare și să vă odihniți... Pe un acoperiș apropiat barza stătea într-un picior privindu-i cu îngrijorare. Un instinct ciudat, cuvintele și prezența berzei îi făcea pe copii să refuze de fiecare dată.
- Știi ce? spuse băiatul fetei. Eu cred că locuitorii acestui oraș sunt veniți ca și noi, în căutarea fântânii.
Nu au putut-o găsi, nu au rezistat, au primit găzduire și au rămas aici pentru totdeauna.
- Asta cred și eu, murmură fata și se scutură ca de friguri. Nu trebuie să primim ajutor, nici dacă vom muri.
Au mai mers o vreme, fără să țină socoteala zilelor și nopților, săptămâni, poate luni. Și într-o zi, băiatul se rezemă s’eit de un zid. Când porni mai departe, sora lui văzu că era murdar pe spate de cretă albastră și roșie și văzu că avea desenul unei fântâni. Cu ultimele puteri, copiii au bătut în poarta castelului.
O femeie bătrână și gârbovită, înveșmântată în negru, venea cu greu din fundul unei curți lungi și celor doi copii li se părea că nu mai ajunge.