Cred că m-am înnegrit la față. Iar omul a răcnit:
- Uite ce mândrețe, nu degeaba ai așteptat atâta ca să te-nsori și ai bătut drumul până aici. Iar cum eu tăceam și o priveam aiurit, m-a-ntrebat scurt:
- Ei, ai ceva-mpotrivă?
- Dd...nuuu, m-am bâlbâit eu.
- Atunci?
- Sunt copleșit, e peste așteptările mele...
- Aaa, mă bucur, a zis el și și-a frecat mâinile. Am presimțit eu că tu îmi vei fi ginere de cum ai intrat pe poartă, nu te supăra că-ți spun, așa se întâmplă uneori. Totdeauna am visat pentru fiica mea un om de ispravă.
Am vrut să fac un scandal grozav, să demasc în fața celorlalți pețitori treaba cu fetele bivolițe și pericolul în care se aflau dacă refuzau o fată, și să stârnesc o revoltă. Dar mi-am stăpânit c’ocotul. Ceva în mine îmi poruncea să merg înainte, să nu-mi atrag asupra capului vreo nenorocire. Poate o las baltă undeva pe drum, fug la mânăstire și nu-mi mai trebuie soție câte zile oi avea, m-am gândit.
Urâtania a chicotit și m-a privit drăgăstos:
- Ian mergi, dragostea mea și culege-mi niște mușețel, că mă prăpădesc după florile astea...
- Imediat, drăguțo! Mi-am fluierat calul dar nu m-au lăsat să urc pe calul meu, ci mi-au adus un cal de-al lor. M-am aruncat în șa și am luat-o în sus pe deal gonind ca vântul, cu gândul că era un prilej nimerit de a scăpa de mireasă. Dar când am urcat pe o costișă cu mușețel și alte bălării, pacostea de cal m-a trântit și mi-a zis fornăind:
- Hai, culege mai repede să mergem înapoi că mi-e poftă de fân uscat!
Nu era nimic de făcut. Am cules o poală de mușețel, am urcat pe cal și am revenit la mireasa mea. Lăutarii cântau cântecul binecunoscut al mireselor, "Taci mireasă, nu mai plânge" și pocitania se storcea să lăcrimeze.