Și cum mergea el cu privirea-n pământ, căutând tovarăși de vorbă sau măcar câțiva îngeri să se mire de ei, căci nu văzuse niciodată vreunul în carne și oase, numai ce se-mpiedică dintr-o dată și căzu lat, cu fața în iarbă. La început, crezu c-a dat de vreun sfânt. Când colo, viu și nevătămat, cu frunzele verzi și ramurile vânjoase, Stejarul Tinereții îl privea gânditor. Ce s-a mai mirat omul nostru, văzându-l! Adică, după priceperea sa, lăsase stejarul în urmă , foarte, foarte, dar foarte departe. Cum se făcea că stăteau față în față? Să fi fost alt stejar, vreun frate, vreun văr sau poate chiar vreun neam mai îndepărtat? Nu, nu era cu putință. Stejarul Tinereții era numai unul în lume!
Văzându-l atât de nedumerit, stejarul începu a cânta. Da, el trebuia să fie! Numai el știa cântecul acela duios pe care bătrânul îl ținea minte de când era de-șchioapă. Bietul om se bucură într-atât să îl vadă, încât îl strânse până îi auzi tulpina troznind. Abia atunci potoli strânsoarea și-i sărută cu drag rădăcinile.
- Preamărite Stejar al Tinereții, iată, m-a ajutat Dumnezeu să ajung! Rogu-te, dă-mi acum cele trei porunci, să-ncerc măcar a le îndeplini, dacă tot mi-am purtat bătrânețile până aici...
Stejarul zâmbi și-i zise:
- În drumul tău te-ai întâlnit cu furnicile și le-ai dat hrana ta. Mie mi-ai dat-o! Te-ai întâlnit cu lanul cel sterp și i-ai dat apa ta. Mie mi-ai dat-o! Te-ai întâlnit cu tânărul cu picioare rănite și i-ai dat opincile tale. Mie mi le-ai dat! Acestea au fost cele trei încercări pe care le aveai de trecut.
Bătrânului nu-i veni a crede cele pe care le auzea. Era cu putință să fie adevărat?
- Sapă la rădăcina mea, om bun! Ce vei găsi, al tău să fie pe veci, răsplată pentru toate faptele bune.
Omul se învoi, deși nu socotea c-ar fi meritat vreo răsplată. Făcuse toate faptele bune pentru că așa era creștinește și pentru că cei cărora le dăduse mâncarea, apa și încălțările sale aveau mai multă nevoie de ele decât dânsul. Și ce e cel mai important, o făcuse din toată inima, fără a ști că atunci când cineva face o faptă bună, aceasta îi e înmiit răsplătită.
Săpă ce săpă, până dădu de o sticlă veche. Să fi avut poate o mie de ani sau mai bine. Era plină de pământ și dopul abia îi mai acoperea gura.
- Ia sticla și bea! îi porunci stejarul.
Omul nu stătu pe gânduri. Bău până la fund licoarea din sticlă, apoi căzu într-un somn adânc.
Când făcu ochi, într-un târziu, se trezi acasă. Dar ce casă! Parcă alta era: peste tot, numai lucruri frumoase și scumpe, grajdurile pline de vite, curtea plină de păsări, grădina înțesată cu legume de tot soiul, iar în camera din fund, o femeie frumoasă ca soarele țesea covoare la război, unul mai gingaș ca altul, de nu știai pe care să-l pui întâi pe podea. Și-n jurul ei, o droaie de copii, să fi fost vreo zece, unsprezece poate, care-i săriră de gât și-l sărutară pe obraji pe omul nostru, până lacrimile îi năpădiră ochii și începură a-i curge pe obraji, de marea dragoste care-i umplea inima.
Nu mică-i fu mirarea când se văzu în oglindă tânăr, frumos, puternic și zvelt. Numai ochii săi plini de bunătate la fel rămăseseră, ochii care atât de mult visaseră un suflet care să-i mângâie bătrânețea.
Vedeți voi, dragi copii, omul nostru și-a dorit un suflet. Unul singur. Dar pentru că Dumnezeu a văzut bunătatea din inima sa și dragostea față de toate cele ce sunt pe pământ, mai multe i-a dăruit.
Atunci când faceți o faptă bună, faceți-o din toată inima! Și dacă vă veți întâlni vreodată cu omul din povestea noastră, dăruiți-i pâinea și apa voastră și sărutați-i mâna dreaptă, întocmai cum i-ați săruta-o părintelui care cu dragoste v-a crescut!
