Un, doi, trei, el și zisese mai departe vestea bufniței. Așa că bufnița spuse vrabiei, vrabia spuse copoiului, copoiul spuse popândăului, popândăul veveriței, veverița brotacului iar brotacul spuse buhaiului că regele Țurțure îi dă regatul și mâna fiicei lui celui care curăță palatul de gunoi.
Zbură vestea ca vântul și ca gândul și ajunse la urechile Flăcăului Sărac. Ei, bine, de atunci flăcăul nu mai avu tihnă nici zi, nici noapte. Se gândea neîncetat la palatul glăsuitor. Se gândi el ce se gândi și într-o zi aruncă în traistă niște merinde și porni să caute palatul din peșteră.
Merse el cât merse, dincolo de câmpii, de dealuri și de păduri până ce se rătăci. Drumul îl duse până la o miriște, unde Legătorul tocmai lega un snop de paie.
- Ce cauți pe aici, flăcăule? îl întrebă Legătorul.
- Un palat adânc de gheață,
Unde țurțurii dansează...
Spune-mi tu, pe un' s-apuc
O nevastă să-mi aduc.
- Ei, dragul meu prieten, eu sunt singurul care știe unde e palatul acesta.
Se află într-o peșteră care are o gură sub o ciupercă albă și e foarte greu de văzut. Dar de când lumea, o mână spală pe cealaltă și amândouă obrazul, îi răspunse Legătorul. Dacă îmi repari secerătoarea, eu îți spun cum să ajungi acolo.
Flăcăul Sărac făcu târgul. De dimineață până seara șurubări până ce repară secerătoarea. Legătorul era om cinstit. Îi explică flăcăului cuvânt cu cuvânt încotro s-o ia, să se întoarcă către dreapta, să cotească către stânga, apoi să meargă tot înainte. Mai mult, scoase un colac de frânghie, îl săltă pe umărul flăcăului, apoi îl lăsă să plece.
Merse cât merse Flăcăul Sărac, o coti la dreapta, se întoarse la stânga, se și lăsă întunericul. Observă o luminiță în apropiere.
