Ca și cum n-ar fi fost, urgia se opri și cerul se însenină ca-n miezul zilei. Omul simți o zdruncinătură grozavă și deschise ochii larg. Pentru o clipă i se păru că visează. Stejarul prinsese viață și începuse a-l legăna și a-i cânta așa de duios, cum numai în copilărie mai auzise cândva un cântec din fluier. Se frecă la ochi nedumerit și se ciupi cât de tare putu, să se lămurească de vis era ori ba. Atunci stejarul începu a grăi cu glas molcom:
- Nu te speria, uncheșule! Dumnezeu te-a trimis sub acoperișul meu, că numai Dumnealui, care-i drept și-ndurător, știe cât ai pătimit și cât bine-ai făcut în viață. Tu culcă-te acum în tihnă, iar dimineață ne-om sfătui și-om hotărî cu mintea limpede ce-i de făcut. Auzind acestea, omul cel bun închise ochii și dormi așa de liniștit, de parcă în pruncie s-ar fi întors și la sânul mamei sale s-ar fi culcat. Când se trezi, se simți plin de putere, ca și când mulți ani ar fi dormit neclintit.
Stejarul îl privi cu drag și-i spuse:
- Eu sunt Stejarul Tinereții. Am fost sădit aici de Dumnezeu, la facerea lumii. Mi-a fost dat a cunoaște toate câte sunt pe pământ și-n cer și-a le gospodări cu dreptate și îngăduință. Cunosc durerea inimii tale și cinstea de care ai dat dovadă în toate zilele de până acum. Am chibzuit îndelung și-am hotărât că dorința ta merită a fi îndeplinită. Dar pentru aceasta, ai de trecut trei încercări.
Fără a sta pe gânduri, omul se învoi. Ar fi dat orice să aibă lângă dânsul un suflet, câte zile mai avea de trăit.
- Degrabă pornește, om bun! Să nu care cumva să te oprești din drum la odihnă, până nu vei ajunge în Împărăția Tinereții. Acolo-ai să afli ce ai de făcut.
Omul nostru își luă trăistuța cu mâncare și porni spre Împărăția Tinereții. Traversă munți și câmpii, dealuri și poieni, dar tot nu ajunse. Și cu cât înainta mai mult, cu atât mai îndepărtată i se părea.
Să fi trecut așa câteva săptămâni. Omul simțea oboseala în oase și mâncarea i se împuținase de numai pe fundul traistei mai erau câteva firimituri. Apă mai găsise el pe la izvoare, dar de-o vreme nicio apă nu i se mai înfățișase în fața ochilor, iar soarele era tot mai fierbinte și-l ardea pe creștet ca un foc mistuitor.
Ajunse la o pădure mare. Cât vedeai cu ochii, numai copaci cu frunzele arse de soare. Se bucurase degeaba sărmanul om la gândul că va sta oleacă-n răcoare, căci nu se găsea nici urmă de umbră în toată pădurea. Și cum sta el supărat, își aduse aminte de firimiturile de pâine din traistă. Rupse o frunză de brusture și bucuros le înșiră pe ea, de ziceai că cine știe ce ospăț împărătesc îl așteaptă. Dar când vru a le duce la gură, văzu lângă el o furnică uscată, uscată, mai subțire ca firul de păr de slabă ce era și-n spatele ei, vreo douăzeci de puișori, la fel de amărâți. I se făcu milă de dânșii și le dădu ultimele sale firimituri de pâine, gândindu-se că de unde o dată a căpătat, o să-i mai dea Dumnezeu. Furnicile luară în grabă firimiturile și le cărară în mușuroiul lor, de nici mirosul de pâine nu mai rămase măcar. Bucuros c-a putut fi de ajutor, omul merse mai departe.
La capătul pădurii, se întindea un lan mare de grâu, mai mare decât orice lan pe care bătrânul îl văzuse într-o viață de om. În el, spicele erau uscate de tinere și fără bob, deși era deja aproape vremea culesului. Omul tare se mai minună, căci nu mai întâlnise lanuri sterpe până atunci.
