- Erau copiii. Te-au găsit?
- M-au găsit și erau foarte bucuroși și mirați, în același timp. Eu, având piatra fermecată, puteam înțelege tot ce vorbeau. Un băiețel drăguț spunea că sunt o jucărie, pentru că țestoasele adevărate nu sunt portocalii. Altul, uitându-se mai de aproape la mine, a observat rucsăcelul cu mâncare și săculețul de la gât. Această descoperire l-a convins și pe el că nu puteam să fiu decât o jucărie. Doar al treilea copil, fiind puțin mai mare, a avut curajul să mă ia de jos. Oricât de nemișcată aș fi stat, respirația nu mi-o puteam ține, așa că l-am auzit imediat strigând: „Respiră, respiră! Nu e jucărie, e chiar o broască țestoasă adevărată!” Ce emoție și bucurie pe ei. Eu, dragă Sara, chiar dacă nu mai văzusem până atunci copii, am simțit imediat multă simpatie față de ei. Eram fericită că m-au văzut și presimțeam că mă vor ajuta să-l găsesc pe Agâmbici. Aveam însă o problemă. Oare, dacă voi începe să le vorbesc, nu se vor speria prea tare?
- Eu nu m-am speriat deloc. Ai văzut. Vorbesc și cu jucăriile.
- Am văzut, dar pe atunci nu știam asta. Mi-am luat, totuși, inima-n dinți și am început să vorbesc cu cei trei copii. Nu s-au mirat deloc. Am început să le spun toată povestea mea.
- De la început-început?
- Întocmai cum ți-am povestit-o ție. Când am pomenit de Agâmbici, unul dintre copii s-a făcut roșu la față. Am observat imediat, dar nu am spus nimic și mi-am continuat povestea. Am avut grijă, însă, să arăt cât de periculos ar putea fi piticul portocaliu dacă cineva îl supără câtuși de puțin. Știam eu de ce spun lucrul ăsta.
- De ce?
- Pentru că, imediat, băiețelul secretos le-a spus ceva la ureche fraților săi. Bănuiam cam ce. Apoi, m-au lăsat singură câteva minute și s-au întors cu o căsuță de jucărie, bine ferecată. Înăuntru, uitându-se pe geam, nici mai mult nici mai puțin decât... Agâmbici.
- Agâmbici? L-ai găsit?
- Da. Băiețelul care roșise îl găsise, dar a vrut să-l păstreze doar pentru el. Jucărie vie. Acum, aflând de la mine că „jucăria” asta putea fi periculoasă, s-a speriat și a mărturisit totul. Deși mămica lor îi rugase să nu intre în bucătărie cât timp sunt borcanele acolo, el a intrat pe ascuns ca să își ia niște dulceață. Era pe seară, cam întuneric și băiețelul s-a ferit să aprindă lampa, ca să nu se dea de gol.
- Eu o ascult pe mama mea!
- Sunt convinsă. Așa e bine! Cred că, după întâmplarea asta și puștiul meu își va asculta mămica. Dar atunci, grăbindu-se tare, nu a fost atent și a atins cu piciorul unul dintre borcanele uriașe de murături, care s-a răsturnat, însă – norocul lui – , nu s-a spart. Atunci a auzit un glăscior care spunea: „Și mie mi-e foame.. te rog, dă-mi ceva de mâncare...”
- Era Agâmbici!
- Închipuie-ți... marele lui noroc a fost că se aflase chiar în borcanul ce se răsturnase, așa că a putut evada cu multă ușurință. Nu bănuia, sărmanul, că foarte curând va fi închis din nou în închisoarea hărăzită de băiețel.
- În căsuța de jucărie.
