- Baruc latră, latră disperat...
- O doamne, am mormăit și m-am învelit mai bine. Dar auzul mi-a fost lovit de lătratul lui. Hm! M-am sculat și am ieșit iar cu lanterna și cu ciomagul. Câinele era preocupat de căsuța cu unelte, sub ea se afla o pivniță cu recolta de varză. Am făcut un tur prin livadă, pe lângă garduri, m-am uitat și în curțile vecine și m-am întors în casă. Soția mea stătea la fereastră și scruta întunericul.
- Sunt iepurii, a oftat ea, i-am zărit săltând pe sub pomi.
M-am culcat la loc și în vreme ce patul se lăsa pe un tărâm al somnului, l-am auzit pe Baruc lătrând. Coboram tot mai mult, zgomotele se estompau, rămâneau sus și la un moment dat pluteam pe ape de liniște, înconjurate de ziduri înalte de vată. Dincolo de ele se dădea o luptă mută, care nu ne putea atinge.
Când ne-am trezit, la ferestre lucea dimineața de iarnă iar pe perete ceasul arăta ora șapte.
La ora aceea găinile așteaptă să le ducem tainul uitându-se prin ochiurile de sârmă acoperite cu tulpini uscate. Dar nu era niciuna.
Numai cocoșul striga de zor și bătea din aripi. Am ieșit de la găini și l-am strigat pe Baruc cât am putut de tare, alergând zănatic de colo-colo, am dat năvală în căsuța cu unelte și am înlemnit. Å¢ineam acolo o căruță, lăsată de fostul proprietar. Nu era. Am dat roată casei și m-am izbit de Alma care alerga din partea cealaltă. Fugim în grajd, măgarul nicăieri. Și nici Baruc. Am intrat în casă să dau telefon la poliție iar cocoșul după mine. A sărit pe masa din mijlocul bucătăriei și s-a pornit să bată din aripi și să vocifereze c’ocotind de indignare, încât cum eram cu telefonul la ureche iar la capătul firului un polițai calm îmi cerea o mulțime de lămuriri, i-am așezat receptorul sub c’onț și am ieșit și m-am plâns de necazul meu celor doi vecini.
- Și zi, ți-a pierit câinele, a zis Gabi bácsi cu o licărire jucăușă în ochi.
